Studiu de caz: Oradea, O Florență evreiască la granița dintre secolele XIX și XX
Ca studiu de caz, putem analiza Oradea, modul în care evenimentele petrecute în Țările Române în secolul XIX și prima jumătate a secolului XX l-au incitat pe Carol Iancu să le consacre o manifestare științifică prestigioasă sub semnul binomului “permanență și ruptură” (continuitatea care asigură perenitatea poporului ales și schimbările care frizează ruptura/finalizarea luptei îndelungate pentru emancipare și tragedia finalizată în Shoah). Cea mai bună sursă pentru Oradea rămân cercetările doamnei Tereza Mozes (MOZES, Tereza, Evreii din Oradea, Editura Hasefer, București, 1997) și campaniile de relevee și fotografiere efectuate de studenții noștri pe parcursul mai multor ani.
La Oradea emanciparea va ilustra această accepțiune, arhitectura ca și carte a popoarelor și modalitate de apropriere a unui teritoriu care se întâlnește cu poporul evreu, privat de un stat și metaforic obligat să se bată “într-un picior”- religia ca unic sprijin, să construiască în stilul popoarelor înconjurătoare, să suporte alienarea (începând cu cea față de pământ) prin tot soiul de interdicții.
Emanciparea a metamorfozat comunitățile evreiești din entități politice în colectivități religioase, sloganul era deja de la Napoleon “totul pentru individ- nimic pentru grup”, a suprimat mijlocirea prin reprezentanții comunității, a exacerbat individualismul. Evreii nu au mai fost obligați să trăiască la marginea orașului și și-au putut da frâu liber dorințelor și fanteziei, au explorat și alte domenii (în acest caz estetice) decât studiul cărților sfinte și poate fi vorba de un adevărat “apetit” pentru arhitectură.
Oradea a ajuns în centrul acestor procese și efervescența creatoare și calitatea realizărilor de aici mă îndreptățesc să o numesc “o Florență evreiască de la sfârșitul secolului al XIX-lea” (să ne reamintim că o comparație Florența-Veneția evidențiază tocmai efervescența și varietatea, nu numai ideatică ci și artistică și o anume cultivare a disputei), să evidențiez mai ales afinitățile manifeste cu Art Nouveau, europeneitatea atinsă atât de mecenați cât și de artiștii evrei din epocă.
Pentru a ajunge aici, Tereza Mozes enumeră și ea fondul documentar consacrat pentru zonă: permisiunea acordată de Iosif al II-lea și articolul de lege XXIX din anul 1840 care au deschis evreilor porțile marilor orașe, cu excepția orașelor miniere unde le-a fost oprit accesul încă prin dispoziția lui Leopold I din 19 ianuarie 1700; adoptarea de către parlament a proiectului emancipării evreilor în anul 1849 cu specificarea egalității în drepturi cu celelalte confesiuni și recunoașterea căsătoriilor civile mixte urmând ca dispoziții speciale să reglementeze condițiile de stabilire; aprobarea de către parlament la 1867 a proiectului conform căruia locuitorii israeliți ai țării sunt egal îndreptățiți cu locuitorii creștini în vederea exercitării drepturilor civile și politice și orice lege, obicei sau dispoziție contrară se consideră abrogată; acceptarea și „receptarea” religiei iudaice în 2 noiembrie 1895, aceasta devenind egală în drepturi cu celelalte confesiuni, participarea evreilor la viața țării.
Se înregistrează cum, la Oradea în anii 1722-1736 locuiau circa 90 evrei, în anul 1794 a început construirea sinagogii, templul s-a construit în jurul anului 1805 pe Calea Clujului, cu sporirea populației evreiești s-a ridicat și impozantul templu al comunității ortodoxe de pe strada Claustrului, în vecinătatea sa luând ființă școala elementară și școala secundară ortodoxe, 1870 a fost înființată și la Oradea comunitatea Congresului (neologă) iar în 1878 aceasta și-a clădit Templul Sion pe malul Crișului, după modelul templului din Nurnberg iar o altă sinagogă era pe strada Teleki. Şcoala secundară de băieți cu 4 clase s-a înființat la Oradea în 1883 iar după unirea Transilvaniei cu România, în 1918 și respectiv în 1920, politica școlară românească a permis înființarea de școli evreiești, ca gimnaziul evreiesc din anul 1920. În baza Dictatului de la Viena din 30 august 1940 partea de nord a Transilvaniei a revenit Ungariei și a căzut imediat sub incidența legilor antievreiești: reducerea numărului evreilor admiși în diferite domenii de activitate la 20%, interdicția căsătoriilor mixte, limitarea prezenței evreiești în viața publică și economică.
Dar Tereza Mozes considera că: “Mișcarea de înnoire religioasă, pornită din Hamburg în anul 1806, nu a găsit mare răsunet în Transilvania, Banat și Ungara, cu excepția Aradului unde a oficiat ca rabin-șef Aron Chorin(er). În urma rupturii intervenite la congresul de la Budapesta din 1868, comunitățile de orientare „neologă” care a u luat naștere nu au urmat înnoirile radicale pornite de la Hamburg și susținute de Chorin. Ele s-au ținut de prescripțiile cuprinse în Sulchan Aruch, chiar dacă ici-acolo, în unele comunități, sâmbăta și de sărbători, a răsunat muzica de orgă sub mâinile unor organiști neevrei. Majoritatea comunităților din Transilvania și Banat a urmat după Congresul din 1868 așa-numita orientare „ortodoxă”. La organizația comunităților izraelite de rit apusean „neologe”, aparțineau în 1932 un număr de 35 comunități, în fruntea cărora se aflau rabini care au absolvit Institutul Național de pregătire a rabinilor deschis din 1877 la Budapesta și care, în paralel, obținuseră și doctoratul în filosofie. În 1865, Hillel Lichtenstein rabinul din Marghita, Cluj, Szikszo și Colomeea a convocat la Nagymihaly (Michalowce) 80 de rabini ortodocși care au pronunțat interdicția asupra oricărei înnoiri echivalate cu idolatria: folosirea limbii și portului „străine”, utilizarea corului în timpul rugăciunii în templu, construirea de sinagogi cu turle, plasarea bimahului în alt loc decât în mijlocul sinagogii, intrarea într-un templu cu „cor”, amplasarea baldachinului pentru nuntă în templu și nu sub cerul liber, rugăciunea împreună cu deviaționiștii (publicație 1908 Satu Mare „T’suvoth Beth Hilel”). O a treia parte, status-quo ante, vroia să fie „neutră” dar ortodocșii i-a asimilat cu neologii”. În anul 1913, rabinul șef al comunității neologe din Oradea, Dr. Leopold Kecskemeti, publică lucrarea „Există o singură religie iudaică sau mai multe?” în care în spiritul istoriei ideilor pledează pentru o unitate evreiască cu manifestări diversificate. După 1918 sionismul va reapropia aceste tendințe.
După Moshe Carmilly (CARMILLY-WEINBERGER, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Editura Enciclopedică, Biblioteca Iudaica, București, 1994), la început evreii de pe teritoriul Ungariei ar fi avut libertăți egale cu ceilalți locuitori până în 1093 când Conciliul de la Szabolcs reduce drastic drepturile evreilor veniți de pe teritoriul german, ceh și morav. În Dieta din 1102-1103 ar fi fost acceptată dispoziția regelui Coloman potrivit căreia evreii nu aveau voie să trăiască decât în orașele episcopale. Primele persecuții ar fi legate de numele regelui Ludovic cel Mare (1342-1382) care a introdus măsura anulării scrisorilor de datorie pentru sumele împrumutate de la evrei. Tot el, mai târziu, învinovățindu-i pe evrei de răspândirea epidemiei de ciumă, i-a alungat, apoi, dându-și seama de utilitatea activității lor, i-ar fi rechemat numind dintre ei un jude peste toată țara (Judex Iudeorum totius regni). Scrisoarea privilegiată a lui Gabriel Bethlen din 1623 prin care principele intenționa să refacă Transilvania distrusă de război cu ajutor străin „…astfel încât să fie asemănătoare cu vechea și întinsa Dacie” ar fi fost cea care a dat posibilitate evreilor să se așeze și în Oradea. Dispoziția nr. 72 din 1658 „Cu privire la evrei” repetă aproape textual hotărârea Dietei din 1627 dar limitează dreptul de stabilire a evreilor numai în orașul Alba Iulia. Într-una din hotărârile Dietei din 1657 de la Gherla se face referire la prezența evreilor în Oradea.
La începutul secolului nostru, Lakos Lajos, arhivarul de atunci al orașului Oradea ar fi notat că, potrivit tradiției orale, în parcul Libertății de azi, pe malul drept al Crișului Repede se află o casă evreiască care secole de-a rândul a fost folosită drept casă de rugăciune. În 1578 clădirea a trecut în proprietatea bisericii reformate. Anul 1722 este menționat ca cel al constituirii oficiale a comunității evreiești din Oradea.
După Tereza Mozes, evreii se simțeau mult mai în largul lor dacă trăiau în strânsă vecinătate, pe cât posibil chiar pe aceeași stradă, pe același „șir” și din diferite documente, însemnări, acte juridice ar rezulta că atunci când evreii au început să fie tolerați în Oradea ei locuiau pe strada de mijloc iar în Olosig pe strada Fântânii. În 1731 (5491) s-ar fi creat Confreria Sacră izraelită din Oradea (Hevra Kedoșa), “reuniunea cea mai nobilă și mai umană a obștei evreilor: înhumarea morților cu asigurarea ritualului, vizitarea și îngrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor”. La 1815 în Velența deja 33 capi de familie stăteau în casă proprie. În 1850 în Olosig nouă familii evreiești locuiau în case proprii. Sinagoga ar fi atestată din anul 1749 și un desen din 1769 o reprezintă în Velența, lângă un braț al Crișului și ruinele bisericii ordinului călugărițelor Clarisse. La 1803 s-ar fi construit, în stil baroc, prima sinagogă în adevăratul sens al cuvântului, numită „sinagoga mică”. Lângă ea s-a construit o sinagogă de 1000 locuri. Ambele au fost demolate în anul 1950.
După I. Kara: “Curentul reformist, pornit din Germania de Moses Mendelsohn, a luat forme conflictuale în regatul maghiar. Evreii ortodocși urmau calea străveche tradițională, cu unele adaptări la cerințele veacului. Așa zișii “liberali” duceau reforma până la maghiarizare, inclusiv botezul. Conservatorii țineau calea de mijloc. Ei se intitulau “Status Quo”. După 1871, reforma a depășit mult cercul confesional luând aspecte politico-sociale extrem asimilatorii. După 1871, despărțirea a fost instituționalizată, guvernul recunoscând cele trei nuanțe și preferând pe liberalii maghiarizatori. Cele trei curente mai există și acum în Ungaria, unde și ortodocșii s-au maghiarizat lingvistic. Ei studiază Talmudul tălmăcit în limba maghiară”.
După Tereza Mozes, Oradea ar fi fost în centrul frământărilor generate de reînnoire și în anul 1870 existența a două comunități, ortodoxă și neologă, ar fi un fapt împlinit. Între 1881-1883 s-ar fi constituit și gruparea status-quo-ante. În acea perioadă s-ar fi realizat numeroase construcții noi, sinagoga mare, birourile comunității, școlile, locuințele funcționarilor, abatorul ritual, atelierul de prelucrat pasca, baia rituală ș.a. Evreii, în continuarea extensiei lor, s-ar fi tras pe actualele străzi M. Kogălniceanu, Cuza Vodă și împrejurimi și odată cu dezvoltarea vieții economice, tot mai mulți erau cei care își deschideau prăvălii, ateliere industriale, depozite în jurul Pieței Mari și pe străzile învecinate. Evreii cu vederi progresiste ar fi solicitat dacă nu o sinagogă cel puțin o casă de rugăciuni, încă înainte de ruptura din interiorul comunității, unde să poată asculta slujba religioasă în limba vie și până la constituirea comunității neologe n-ar fi fost invitați rabini decât sporadic dar în 1861, cu ocazia sfințirii noii case de rugăciuni, l-au chemat pe vestitul luptător pentru emancipare, Low Lipot, rabinul din Szeged dar de la constituirii Comunității, la 4 mai 1870, ar fi avut un rabin cu caracter permanent. Cea de a treia, comunitatea Status-quo-ante, n-ar fi supraviețuit decât trei ani. La începutul primului război mondial, ca urmare a invadării Bucovinei de către ruși, ar fi ajuns la Oradea, cu suita sa, rabinul Reb Jisrael Hager din Vijniț iar Reb Haim Slomo Goldstein, rabinul casei de rugăciuni Klauz, a fost însărcinat să primească grupul de refugiați care fiind hasizi aveau probleme de compatibilitate cu comunitatea ortodoxă.
Comunitatea neologă, constituită pe temeiul hotărârilor congresului din 1868, ar fi închiriată încă din 1847, pe vremea primelor încercări de reformă, o casă de rugăciuni separată iar în 1861, când s-a constituit la Oradea comunitatea evreilor maghiari, s-a inaugurat o casă de rugăciuni. Ulterior, s-ar fi constituit asociația pentru Sinagoga Sion, templu separat, care a cumpărat casa de pe actuala stradă a Independenței nr. 11, în vederea construirii viitorului locaș de cult și monumentala construcție cu cupolă oglindită în apele Crișului Repede, amintind de sinagoga din Nurnberg, proiectată de Busch David, inginerul șef al orașului și în mai puțin de un an și ridicată (în 1878) de către Rimanoczy Kalman sen., pictura interioară fiind opera pictorului Horovitz Mor din Kosice, Templul Sion devenind ulterior, alături de clădirea primăriei, simbolul urbei.
Crescând numărul evreilor, cele două sinagogi ale ortodocșilor din Subcetate s-ar fi dovedit neîncăpătoare, astfel că a fost necesară construirea uneia și în Orașul Nou, pe actuala stradă Mihai Viteazul, proiectată de arhitectul Bach Nandor activ între anii 1873-1900 în Oradea și executată de Knapp Ferenc, inaugurată în 1890 și servind ca model templului construit în 1907 la Dej. Interesante sunt diferențele evidențiate față de sinagoga neologă: pereții prevăzuți cu ferestre în arc semicircular și în locul cupolei aici se află numeroase turle mici, amplasamentul Almenorului care diferă conform prescripțiilor rituale (în cazul sinagogilor ortodoxe se află în centrul clădirii pentru ca întreaga atenție a credincioșilor să fie îndreptată în direcția respectivă, la neologi în fața chivotului Legii). Când nici sinagoga aceasta nu ar mai fi corespuns necesităților, pe baza planurilor lui Incze Lajos, în 1908, s-ar mai fi ridicat una în curtea primei, cu numele Şas Chevra iar în 1910 s-ar fi hotărât construirea unei sinagogi în actuala Piața Rahovei, pe locul imobilului Schwartz (plan datorat arhitectului Lobl Ferenc și care trebuia să se materializeze la începutul secolului dar din pricina izbucnirii războiului lucrările au început mai târziu).
Evreii hasizi ar fi căutat și ei să-și construiască o sinagogă proprie dar nu li s-ar fi permis să-și țină slujbele religioase decât în cadrul restrâns al casei de rugăciuni și doar după mai multe încercări și odată cu schimbarea președintelui comunității ortodoxe ar fi reușit să clădească pe actuala stradă Brezoianu „Casa de rugăciuni a asociației sefarde și a învățăceilor mișnaioți” care ar fi rămas în conștiința generală a orădenilor sub numele prescurtat Klauz. Mai târziu Reb I. Hager și-ar fi construit pe actuala Str. M. Kogălniceanu și în împrejurimi o numeroasă curte. “Klauz a funcționat nestânjenită patruzeci de ani, respectiv până la deportare, când pârjolul mondial a nimicit-o și pe aceasta la fel ca și pe altele”.
În decurs de o jumătate de secol, “am putea spune în intervalul unei generații”, Oradea ar fi străbătut un drum lung din punct de vedere economic, social, cultural, “de la un oraș provincial mediu” la unul dintre “cele mai înfloritoare din imperiu”, „remarcabile fiind palatele în stil secession construite la începutul secolului al XX-lea cu expresii de la stilul arhitectonic conceput pe plan local până la orientarea lehneriană, Jugendstil-ul berlinez, cel munchenez, Lilienstil și alte tendințe europene, cu tușe de la simplitatea masivă, de la formele geometrice regulate la stilul popular al motivelor florale, întâlnim toate variantele posibile”.
Din anul 1850 în Ungaria s-au efectuat recensăminte din zece în zece ani și creșterea numărului evreilor din Oradea s-a ridicat până la 1910 la 26,23% în timp ce sporul general pe țară nu atingea 10%. Potrivit unei situații întocmite în 1899 de către Busch David, inginerul șef al orașului, în Oradea ar fi crescut și numărul evreilor de la 10 115 la 15 040. “Constrânsă până acum să locuiască la periferia orașului, în case înghesuite, pe ulițe strâmte, evreimea a cărei singură dorință era de a se pierde neobservată în mulțime și-a putut da frâu liber dorinței și fanteziei. Secole de-a rândul nu și-a putut dovedi puterea spirituală decât în studiul scrierilor sfinte. Acum i s-a oferit posibilitatea ca exigențele estetice să și le afirme și într-un nou domeniu. Apetitul de a construi era uriaș. Oamenii călătoriseră mult în străinătate și își formaseră anumite gusturi în acest sens. La aceasta se adăugau condițiile materiale foarte bune și, nu în ultimul rând, arhitecți excelenți, formați aici sau atrași de bunul renume al orașului și care au excelat mai ales în neobaroc și secession”.
Trebuie menționați arhitecții și constructorii proveniți din rândul evreilor orădeni sau bihoreni ori veniți din străinătate: frații Vago născuți la Oradea, care au lucrat multă vreme împreună (palatul Moskovits – P-ța Unirii nr. 35, casa Vago – str. Moșoiu nr. 14, casa Roche și Darvas – str. Iosif Vulcan nr. 11, fosta școală de jandarmi – sediul Universității Oradea); constructorii Komor Marcell și Jakab Dezso (palatul „Vulturul negru”, sediul Camerei de industrie și comerț – Str. D. Zamfirescu nr. 3, casa Fuchsl – Str. Independenței nr. 11, vila Okanzi-Schwarz – Str. Eminescu nr. 25, palatul Stern – Str. Republicii nr. 10, casa Adorjan I – Str. Patrioților nr. 6); arhitecții Bach Nandor (sinagoga evreilor ortodocși – Str. Mihai Viteazul), Reisinger (casa dr. Konrad – fosta stradă General Berthelot nr. 6, casa de raport Sonnenfeld – Str. Moscovei), Jozsef, Markus Geza, Rendes Vilmos, Guttman Jozsef, Spiegel Frigyes, Lobl Ferenc (palatul Ullmann – Piața 1 Decembrie); constructorii Incze Lipot, Incze Lajos, firma Gold et co., Schiffer Miksa, Rosenberg Izso, Rosental și Kraus, Weiszlovich. Pe lângă arhitecții de excepție trebuie subliniat rolul deosebit al celor care au finanțat construcțiile, marii mecenați ai urbanisticii orădene: Adorjan, Ullmann, Weiszlovits, Deutsch, Moskovits, Stern, Fuchsl, Konrad, Okanyi, Schwartz, Brull, Freinfeld, Erkler, Roth, Goldstein, Blezer, Guttmann, Grunfeld. Clădiri deosebite sunt cunoscute până azi sub numele celor care le-au comandat: palatele Moskovits, Adorjan sau Ullmann, casele Sonnenfeld și Konrad etc.
Acest exemplu confirmă convingerea noastră că dacă sfârșitul secolului XX a fost marcat de istoricismul postmodern, secolul XXI va fi determinat de antropologia culturală cu cei doi voleți ai săi: ceea ce este comun tuturor oamenilor și ceea ce îi particularizează, cu corolar în forța de seducție tot mai puternică a marilor culturi în condițiile fluidificării comunicației și globalizării.