Marcel Iancu — Reper al unei epoci
Importanța menționării lui Marcel Iancu în cadrul reperelor culturale românești din perioada interbelică și chiar din secolul XX depășește actul reverențios al aducerii-aminte pentru a trece în domeniul patrimonial ce necesită, în continuare, o atenție deosebită. Într-adevăr, cel mai mare pericol cu care patrimoniul cultural românesc se confruntă nu este atât fragilitatea materială și precaritatea prezervării cât lipsa popularizării și, mai mult, a unei educații în sensul înțelegerii și respectării valorilor. Mediul construit reprezintă un indicator social și cultural de primă importanță iar contribuția arhitectului Marcel Iancu în acest domeniu este cu atât mai valoroasă cu cât este considerat principalul personaj în transmiterea valorilor modernismului în arhitectura de la noi. Un traseu turistic care să cuprindă principalele creații ale arhitectului din București reprezintă o întoarcere în timp într-o epocă marcată de schimbări profunde în cultura și civilizația românească și, mai mult, europeană și o privire introspectivă înspre un tip de atitudine față de creația arhitecturală și artistică.
Născut la 24 mai 1895 la București, Marcel Iancu va ajunge la Zurich în 1915 pentru a studia arhitectura. Aici, împreună cu Tristan Tzara, Hugo Ball și Jean Arp fondează mișcarea de avangardă Dada, la Cabaretul Voltaire. O dată întors în România va fonda, împreună cu fratele său, Biroul de Studii Moderne, un birou de proiectare prin intermediul căruia va căuta să pună în practică ideile moderniste cu care intrase în contact în Occident. Chiar dacă publicul va privi la început cu reticență construcțiile construite după noul stil, în scurt timp modernismul va fi adoptat pe scară largă în proiectarea noilor imobile bucureștene.
Activitatea lui Marcel Iancu nu se va restrânge însă doar la proiectarea de arhitectură ci va activa și ca artist plastic, participând la expoziții de pictură atât ca organizator cât și ca expozant. Mai mult, va edita împreună cu Ion Vinea publicația Contimporanul (1924-1936) și va activa în cadrul grupurilor "Arta nouă" (1929-1932), "Grupul de artă" și "Criterion" (1933-1937), care promovau arta de avangardă. În 1941 datorită conjuncturii nefavorabile pentru populația evreiască de la noi din țară, va pleca în Palestina unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Aici va activa ca artist plastic și ca profesor de artă plastică, fondând o societate de creație artistică la Ein Hod, în 1953.
Creația arhitecturală din țară stă, după cum am amintit, sub semnul modernismului, însă în cadrul acestui curent generic se vor particulariza căutările în direcția compoziției, manifestate cu predilecție în desenele de fațade, a spațialității, reflectate în interioarele vilelor sau apartamentelor, și a fuziunii artelor plastice cu arhitectura, urmărite în mod programatic. Relația noilor construcții cu orașul va fi una dinamică și dinamizantă, ceea ce va duce pe de o parte la un nivel calitativ ridicat al mediului și, pe de altă parte, la popularizarea noului stil arhitectonic și la adoptarea acestuia de către arhitecți locali.
În prezentare am cuprins o serie de creații arhitecturale ale lui Marcel Iancu realizate în perioada 1926-1938 în București. Arhitectul a realizat cu predilecție clădiri de locuință, fie că vorbim de case sau vile sau, la o scară ceva mai mare, de imobile de raport, blocuri de apartamente. Prezentarea cronologică reflectă în exemplele alese o anumită evoluție în abordarea stilistică a proiectării manifestată în claritatea liniilor, în predilecția pentru un anumit repertoriu de elemente arhitecturale și, nu în ultimul rând, în căutări continue care neagă cantonarea într-o fază de evoluție sau într-un manierism. Găsim în acest parcurs elemente surprinzătoare – fie și numai dacă ar fi să amintim planimetria caracterizată de simetrie a vilei Florica Cihăescu, azi reședința Ambasadorului Venezuelei la București sau volumetria expresionistă a imobilului Solly Gold.
Traseul arhitectural Marcel Iancu scoate la iveală prin suportul fizic – casele sau imobilele de apartamente din București – manifestări ale unui spirit angajat în evoluția societății și susține încă o dată, dacă mai era nevoie, ideea că arhitectura este prima carte a umanității. Contactul cu obiectul fizic rămâne cel mai revelator în încercarea de apropiere și apropriere a unei filosofii estetice și artistice care va rămâne gravată în memoria României, a Israelului și a Europei.